Prevedere de vedere

Lilianei

Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.

Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.

Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.

Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.

Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.

În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.

Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.

Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.

Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.

Reper în nerăbdare

Îți sunt reper și piatră de-ncercare,
De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit,
Ca drept mergând, știind să ai răbdare,
Golgota să o ai ca țel finit.

N-am pus, în nici un fel, la îndoială
Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns,
Însă știam că fără de migală
Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.

Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte
Croite pe tiparul omenesc,
La ceas de seară și în miez de noapte,
Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.

Ieșind din felul ordinii comune,
Ieșind din categoricul banal,
Voie ți-ai dat ideii de-a supune
Chiar și contrariul planului real.

A fost un tot, format din nopți și zile
În care n-aveai cum să nu-nțelegi
Că dincolo de întrebări subtile
Îți voi lăsa puterea să alegi.

Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă,
Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic,
Lăsând chiar și trăirea în risipă,
Numindu-mă un om cu rolu-i mic.

Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară
Găsind plecarea drum normal, firesc,
Ca adevărul trist să nu te doară
Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.

Dar totul e o nouă rătăcire,
Privești din nou un orizont suspect,
Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire
A simplului, firescului aspect.

Reperele, fără să știi, se schimbă,
Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi
Ce nu vorbesc aceeași veche limbă
Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.

N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare,
Cu neputința ta te vei lovi,
Că ea, punându-ți viața la-cercare
Va încerca mereu a te trezi.

Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe
Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer,
Ce îți va fi imbold și semn de carte
A ceea ce îți spun... Că sunt reper...

Ca piatră de-ncercare, într-o noapte,
Ce se va face noapte de hotar,
Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte
Cu rol fixat de-al vieții calendar.

Apoi va fi întâia zi senină
Și-ntâia zi cu rost și cu temei,
Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină
Simțind că ești femeie-ntre femei.

Deturnare de clișeu

Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.

Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.

Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!

Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...

Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...

Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.

Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.

Inerentele excese

Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine,
Și-mi este dor, continuu, de noi doi,
De timpul ce uităm că ne-aparține,
Dedându-ne excesului de noi.

Delimitând a neamului poveste,
Fiindu-ne tipar, sau doar contur,
Tu-mi reproșezi, de fapt îmi dai de veste
Că-i vremea, pentru mine, să te fur.

Să fac ceva și într-un miez de noapte,
Când vor dormi ai vieților străjeri,
Să-ți dau idei de fantezii și fapte
Fixând reper uitata zi de ieri.

Și undeva, pierduți de tot de lume
Uitând de tot ce spunem c-am făcut,
Să ne golim de gânduri și cutume,
Ca doi copii ce nu își au trecut.

Fugind de lumea de trăiri săracă,
Să nu ne știm învinși rătăcitori,
Ci tocmai cei ce pot să se refacă,
În adevăr, mereu, învingători.

Lăsând luminii dreptul să privească
Ceea ce firesc și inerent,
Noi să ne știm sorgintea omenească,
Chiar regăsind extremul indecent.

Să mi te lași, simțirii, goală toată,
Fiindu-mi gândul mult prea jucăuș
Altfel mereu, altfel, ca niciodată,
Având pe sânii-ți palmele-mi căuș.

Îmi este dor să te mai fur o dată,
Acestei lumi lipsită de simțiri
În plină zi, de soare luminată
Spre a-ți avea, iar, drum de împliniri.

Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.

Gând, și leac, și antidot

Noaptea trecută te-am avut în gând,
Și tot veneau idei să îmi impună
Să le ascult, lăsându-mă să-mi spună
Ce relevanțe stau acum la rând.

Ceru-mi părea cu totu-nseninat
Deși simțeam în jur că totuși plouă,
Dar prevestirea unei vieți, cu totul nouă,
Mi-era motiv cu totu-ntemeiat.

Nimic nu semăna cu ceva vechi,
Toate aveau un iz de noutate,
Și-am înțeles că-i timpul când de poate
Ieșirea din tocmelile străvechi.

Vedeam ușor concluzii cu motiv
Ivit din depărtări voit sihastre,
Să ne-amintim de viață și de moarte,
Ca-ntr-un concret extrem, imperativ.

Din umbra unor stele ce-au apus
Într-un trecut dintr-o trecută viață,
Văd simplul, minim, gol în nori de ceață,
Ce-i semn de-atunci, la minimum redus.

Și tu erai acolo, ca și-acum,
Sedusă de-o nebună rătăcire,
Vedeai o nuanțată nălucire,
Crezând-o drum când n-aveai nici un drum.

Ce n-am putut atunci, acum să pot
Ne este dată marea întâmplare,
Ca-n vreme de prea multă-nsingurare,
Să ne avem și leac și antidot.

Azi ești aici, cu tot ce e firesc,
Să-mi vii din întâmplarea viitoare,
Ca iar să-mi fii o lacrimă de soare,
Putânt, ca pe atunci, să te iubesc.