Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.

Gând, și leac, și antidot

Noaptea trecută te-am avut în gând,
Și tot veneau idei să îmi impună
Să le ascult, lăsându-mă să-mi spună
Ce relevanțe stau acum la rând.

Ceru-mi părea cu totu-nseninat
Deși simțeam în jur că totuși plouă,
Dar prevestirea unei vieți, cu totul nouă,
Mi-era motiv cu totu-ntemeiat.

Nimic nu semăna cu ceva vechi,
Toate aveau un iz de noutate,
Și-am înțeles că-i timpul când de poate
Ieșirea din tocmelile străvechi.

Vedeam ușor concluzii cu motiv
Ivit din depărtări voit sihastre,
Să ne-amintim de viață și de moarte,
Ca-ntr-un concret extrem, imperativ.

Din umbra unor stele ce-au apus
Într-un trecut dintr-o trecută viață,
Văd simplul, minim, gol în nori de ceață,
Ce-i semn de-atunci, la minimum redus.

Și tu erai acolo, ca și-acum,
Sedusă de-o nebună rătăcire,
Vedeai o nuanțată nălucire,
Crezând-o drum când n-aveai nici un drum.

Ce n-am putut atunci, acum să pot
Ne este dată marea întâmplare,
Ca-n vreme de prea multă-nsingurare,
Să ne avem și leac și antidot.

Azi ești aici, cu tot ce e firesc,
Să-mi vii din întâmplarea viitoare,
Ca iar să-mi fii o lacrimă de soare,
Putânt, ca pe atunci, să te iubesc.

Noaptea ca motiv

De-aş fi cu tine în această noapte,
Fără să dorm aş crede că-s în vis,
Făptuitor al omeneştii fapte
Ce drum ne-ar fi, deschis, spre paradis.

Numai noi doi şi noaptea-ntunecată
Ar şti cum tu mi-ai fi şi eu ţi-aş fi,
Doi însetaţi de viaţa-adevărată
Ce pot iubi, putându-se iubi.

Mi-a fi dorinţă şi ţi-aş fi dorinţă,
Şi leac s-ar face gândul de-a fi dar,
Hotărâtoare formă de credinţă
Împotrivită trecerii-n zadar.

M-ai dojeni să caut înspre grabă
Spre pasul ce ar fi un început,
Ca nu cumva un gând aflat în treabă
Să fie plata timpului pierdut.

Şi n-aş găsi opririlor motive,
Cum nici oprit, să reîncep, n-aş fi,
Mânat de adevăruri instinctive,
Spre ceea ce ni-i dat a împlini.

Când vorbele-ţi, şoptite, fără vină,
Mi se vor da cu rost de vis real,
Drumul va fi întors către lumină
Şi viaţa pe făgaşul ei normal.

Un drum, alt drum, pornit spre nemurire
Din tine va începe, plămădit
De întâmplarea ce, părând pornire,
Va fi aşa cum ni-i, de mult, sortit.