marți, 31 martie 2020

Greutate în abțineri

E greu să spun cât mă mai pot abține,
Cât am să pot să tac, să nu-ți vorbesc,
Să-ți spun, cinstit, că-mi este dor de tine,
Sau, mai pe scurt, să-ți spun că te iubesc...

M-am rătăcit de tot... mă simt departe,
Și timpul simt că mă tot ține-n loc,
Ducându-mă cu forța spre o moarte
A gândului ce arde-n mare foc.

Idei de orice fel îmi vin în minte,
Și mult prea greu îmi este să le uit,
Să nu le las văzute prin cuvinte
Să nu mă las, de mult prea mulți, știut.

Într-un alfel de sens, precum mi-e viața,
Mă simt deja spre tine călător,
Ajungător, pe seară, să sparg gheața
Riscând împotrivirea tuturor.

E tot mai greu, mi-e greu a mă abține
Să dau tăcerii rost mai important
Decât dorinței de-a te ști cu mine,
Știind că sunt trăirilor restant.

Tot rătăcesc... Te știu în așteptare,
Convinsă prin întregul amănunt
Al presimțirii clipei următoare
Ce nu va fi a rostului mărunt.

Curaj îmi dă fireasca-ți existență
Pusă-n tiparul marii presimțiri
A clipei ce, mizând pe consistență,
Se face-ncepătoare de-mpliniri.

Doar mie-mi spun, voința să m-ajute
Atât cât se mai poate să m-abțin
Și-n regăsirea nopților pierdute
Să dau tăcerii rost, acum, divin.

luni, 30 martie 2020

Profund și absolut

E vremea de-a da cărțile pe față,
Timpu-i trecut și, iată, am ajuns,
Să fim curând o clipă față-n față
Nemaiavând trecuturi de ascuns.

N-avem nici cum, nici unde-a ne ascunde,
Vom fi, de haine și-amănunte goi,
Instictual voind a ne răspunde
Atâtor întrebări ce zac în noi.

Dar ne vom fi și, prin făgăduință,
Gând definit de multul viitor
Ce ni-l vom cere, ca îngăduință,
Pentru-mpliniri prin rostu-ți roditor.

Printre idei, în nopți cu lună plină,
Ieșind dintr-un banal model comun,
Timp voi avea să-ți spun că ești divină,
Și-mi ești un leac, concret și oportun.

În nici un scop nu mai avem motive
De-a sta în umbra vechilor trăiri,
Punând accent pe-ndemnuri evazive
Spre-mpreunări cu rost de împliniri.

A fost cândva o simplă întâmplare
Când parcă n-am fi vrut să știm mai mult,
Spunându-ne-n extrem că ni se pare
Furați de-al vieții enervant tumult.

Acelei clipe, azi, cu mare grabă,
Încă-i furăm substratul neștiut,
Dar mulțumești, punând într-o silabă,
Esențe de profund și absolut.

Prin consecințe, ochii-ți, în lumină
Sunt mai frumoși și mai strălucitori,
Simțind în tine flacăra divină
Și-n pântec muguri, vieții roditori.

marți, 24 martie 2020

Discordantul arbitraj

Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.

Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.

Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.

În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.

Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.

Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.

Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.

duminică, 15 martie 2020

Copleșit prin amintire

N-avem ce zice și n-avem ce face,
Trăim cu dor de alte amintiri,
Cu rostul unor noi înfăptuiri
De mari dorințe cu-al rol de pace.

Mă năpădesc idei, ca și pe tine
Și un definitoriu gând concret,
Ca mare îndoială și regret
Că timpul să se treacă nu s-abține.

A fost real, a fost, nu doar o dată,
Să fim dorinței noi împlinitori,
Uitând demult trecutele erori,
Simțindu-ne că viața ni-i redată.

Mi-ai fost chemare fără de oprire,
Și poate chiar cum eu nu am crezut,
Lăsându-mă cu totul cunoscut,
De pântecu-ți vestit de-a mea pornire.

Visele vin și pun accent pe noapte,
Făcându-mă să cred că te zăresc,
În clar consens cu gândul omenesc,
Printre idei ce ți le știu din fapte.

Sânii-ți mi-au dat pornirea îndrăzneață
De-a învăța să nu-mi găsesc motiv,
Ferindu-mă de rostul creativ
Al clipelor ce-aduc trăirea-n față.

Printre idei, puțin sau mult impuse,
Dorințelor le-am fost extrem model,
Și ne-am lăsat plăcerii ca prin el
S-avem trăiri de vremuri noi seduse.

Prea grea îmi e tăcerea și n-am pace,
Sunt compleșit de multe amintiri,
Mi-e dor de-acele clipe ce-n rostiri
Mi-erau îndemn de-a tace și a face...

duminică, 8 martie 2020

Consens spre concludență

Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.

Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.

Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.

Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.

N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.

În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.

Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.

Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.

joi, 5 martie 2020

Reperul de împreunare

Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.

Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.

Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.

Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.

Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.

Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.

Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.

Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.

Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.

Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.

marți, 3 martie 2020

Portret model

Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.

Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.

Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.

Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.

Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.

Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.

Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.

Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.

În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.

duminică, 1 martie 2020

Concreta tălmăcire

Încă un vis acum se dă pe față,
De Ceruri, mai demult, proorocit,
Ca pas firesc sortit de-această viață
În care totul e de-nfăptuit.

Puteam să spun... Era însă devreme,
Cu greu, mult greu, s-ar fi lăsat crezut,
Sau ajungeam subiect de mari dileme
Numit în fel și chip, neprevăzut.

Erai acolo, cum, întotdeauna
În fața mea te vei lăsa să fii,
Fără de haine când, lipsind minciuna,
Vei fi zămislitoare de copii.

Se întâmpla, firesc, ce-i dat să fie,
În lumea-n care noi trăim real,
Trăirea cu motiv de bucurie
Prin adevărul crezului final.

Într-un continuu definit de fapte,
Dus la extrem de amplele-i idei,
Eternitatea începea-ntr-o noapte
Ce te făcea aleasă-ntre femei.

Printr-o nevoie, definirea-n toate
Avea ca pildă un concret contur,
Ce-ți arăta cum cui pe cui se scoate
Ca să îl piardă în mulțimi din jur.

Însă nimic din ceea ce în lume
E motivat de simplul interes,
Nu se putea atinge de-al tău nume,
Chiar dus, ostentativ, înspre exces.

Acum în chip firesc, prin copci de gheață,
Prin tălmăciri, în adevăr concret,
Provocator, îmi iese visu-n față
Ca un tipar de adevăr, complet.