luni, 24 februarie 2020

Efemer balans

Azi știi puține... Cumva tu tot mai crezi
În vise ce nu au nicicum repere,
Și-n gânduri, când mai stai, mereu visezi
Trăiri ce sunt banale, efemere...

Ce va urma, de vrei ori de nu vrei,
Te va găsi întocmai pregătită
Să vezi că fapta-ți este cu temei,
Și nu se lasă grabnic irosită.

Îți spun de-acum, îți spun cu un avans,
Ce-ți lasă timp de minimă gândire
Cât să-nțelegi că viața-i un balans
Și-alegere de ură sau iubire.

Va fi, în noaptea-aceea clar, real,
Că ești, precum ți-am spus mereu, frumoasă,
Și, dezgolindu-ți trupul, un portal
Se va deschide spre a vieții casă.

Un ritual, de-a pururi omenesc,
Când fi-vei dar și fi-voi dăruire,
Va fi să ne consacre-n mod firesc
Noului timp de fapte și iubire.

Altarul ce, în pântec, îți va fi
Motiv de gând spre viața viitoare,
În miez de noapte munții va urni,
Dând veste de trăire-n sărbătoare.

Ne va uni concretul efemer
Pentru oricât va fi această viață,
Și întru veșnicii, acolo-n Cer,
Strivind disprețul norilor de ceață.

Pe sâni, privirea-mi, fără de opriri,
Chiar și în plină zi va pune semne
Cu gândul tău de fapte și-nzidiri
Ce-nspre rodiri mereu or să te-ndemne.

miercuri, 19 februarie 2020

Halou de iluzie

Te-am regăsit sub umbre de lumină,
Într-un halou prea mult întunecat,
Ascunsă de menirea-ți pur divină
De-un mare zid ce l-aș numi păcat.

Din timpuri vechi simțeam a ști de tine,
Și chiar mai mult, cu totul te știam,
În visul tău m-am regăsit pe mine,
Cel ce sunt azi cum și atunci eram.

Ideea de-ar fi simplă aventură,
Ar fi avut, de mult, un început,
Dar e altfel și-o altă anvergură
Și-o are, nonșalantă, din trecut.

Gândul acum, se mai întâmplă, zboară
Reverberând la tainice chemări,
Iar eu te simt, a nu știu câta oară,
Că tot confunzi răspunsuri cu-ntrebări.

Și uneori, când zici că ești aproape,
Aluneci înspre alte însoriri,
Ca valul ce se crede dus de ape,
Crezându-se un mal de-mpotriviri.

Acum e vremea clipei de schimbare,
Ca prin normalul vieții să devii,
Concretizată clipă viitoare
La care totdeauna să revii.

Iluzia ți-o lasă, dar, să plece
Ca tu să-ți fii un corolar deplin,
Să-ți fii concretul vremii care trece,
Intrând în rolu-ți concludent, divin.

joi, 13 februarie 2020

Concret pe totdeauna

În tine sunt reper definitiv,
Însemnul meu îl porți, îl ai în sânge
Ca adevăr, concret și expresiv,
Că timpul trece însă nu constrânge.

Tot ce a fost e-acum uitat și șters,
Fiind ori slab ori fără relevanță,
Pierdut într-un alt fel de univers,
Rătăcitor și fără de speranță.

Oriunde te vei vrea, voi fi prezent,
Prin gândul tău, cu-ntreaga mea făptură,
În clar consens cu rostul evident
De-a fi chiar etaloanelor măsură.

Puține par a fi cu rost și rol
De treceri peste praguri ori hotare,
Că, prin cutume, pari căderi în gol
Rar conjunctură dată de-ntâmplare.

Când îți spuneai, chiar tu, că fără rost
Au devenit atâtea vremi trecute,
S-a întâmplat ceva... Și știi ce-a fost...
Căzând cu totul mult prea mari redute!

Abia acum, când totul e concret,
Și nu mai ai motiv de răzgândire,
Spre nemuriri plecăm, încet, încet,
Sortiți, chiar și în ea, tot la iubire.

Îți sunt însemn cu rost de corolar
Al vieții ce ți-a fost mântuitoare,
Chiar de ți-o crezi trecută în zadar,
Ori, chiar real, strivită de-ndurare.

Și-aici, și-n Cer, suntem un caz concret
De adevărul ce-i pe veci cutumă
Al crezului că rostul de dublet
Nicicând, la un non-sens, nu se rezumă.

vineri, 7 februarie 2020

Temei de grabă

Haide, fii grăbită,
nu privi-napoi,
Vino mai aproape,
vino de departe,
Pasul către mâine
e un pas în doi,
Altfel ne grăbește
pe-amândoi spre moarte.

Calendarul trece
astăzi drept un ceas
Ce-n numărătoare
nu are oprire,
Și doar el mai știe
cât a mai rămas
Din această viață
fără împlinire.

Lasă-ncurcătura
n-ai ce să-i mai faci,
E așa de veche,
mare, pierzătoare,
Hai cu mine-n noapte
haina să-ți dezbraci,
Și să-ți ai trăirea
nouă sărbătoare.

Pleacă, lasă-n urmă
tot avutu-ți rol,
Lasă-ți tot trecutul
într-o amintire
Și îl lasă singur,
nu-l păstra simbol,
Care ține locul
lipsei de gândire.

Haide, hai, grăbită
vino-nspre acum,
Vino înspre noaptea
cea dintâi cu mine,
Spre-nceput de taină
și-nceput de drum
Înspre înțelesul
vieții care vine.

miercuri, 5 februarie 2020

Îndemn spre încercare

Hai să-ncercăm, n-avem nimic a pierde,
Suntem un tot, un adevăr firesc,
Concretul de-l lăsăm să ne dezmierde
Cu tot realul, pururi omenesc.

Trăim în lumea-aceasta, indecentă,
Ce pune viața pe un plan secund,
Ce prin absurdul ei deja-i dementă,
Lipsită de ideea de profund.

Hai să-ncercăm, predefinind extreme,
Să nu ne limităm printr-un cuvânt
Ci să ieșim din haine și dileme,
Pentru o noapte, ca un cuplu sfânt.

Să fim noi doi, în împliniri de vise,
Definitorii clipei de firesc,
Lipsiți de mult gândite compromise
Și împăcați cu rostul omenesc.

Hai să-ncercăm, o noapte, două... zece,
Să fim lipsiți de multele păreri
Ale acelor ce mereu, cu apă rece,
Pun de beții, punctând pe ce-a fost ieri.

Împreunând idei și perspective,
În corolarul clipei de-nzidiri,
Să fim scântei ce-și au, prin foc, motive
De fundament al unei mari iubiri.

Hai să-ncercăm, e drept și omenește
Să fim cinstiți cu ceea ce suntem
Cu gândul ce instinctual pornește
Din oprimări de doruri ce le-avem.

Punând accent pe lipsa de-amănunte,
Punând dorința drept și nobil țel,
Să facem nemuririi pod ori punte
Și să îi fim, în mod real, model.

luni, 3 februarie 2020

Nebun de noapte

Încet, încet voi spune că-s nebun,
Înebunesc gândindu-mă la tine,
Și nici nu pot, chiar ție, să îți spun,
Că singură, eu știu, nu îți e bine.

Nici n-ai putea acum să înțelegi
De ce îți spun ideea-mi relevantă
În mult prea nevoite alte legi
Ce vieți-i dau esență relevantă.

Acum e vremea unui compromis,
Ca mersul să-ți devină preumblare
Mizând pe fantezie și pe vis,
Prin prevestita-ți nouă întâmplare.

Întâia dată prin real consens
Se vor convinge simțurile toate
Că altfel viața n-ar avea nici sens,
Că altfel ți-ai fi spus că nu se poate.

Ceasul de seară îți va fi totem
Dându-ți motiv în toate de-a răzbate,
Știind că-n tine sunt și nu mă tem
De bariere ce se vor lăsate.

Și-nțelegând cu totul ce-i normal,
Că altfel totul e asnalitate,
Mi te vei cere, evident real,
Concretul perfectat de noutate.

Tot nou va fi și cel de-al doilea pas
Și timpul măsurat de altă faptă
Ca sigură să fii că ți-am rămas
Motivul ce dorința îl așteaptă.

Te vei trezi cu gând schimbat și nou,
Fiindu-ți eu dorință-n alte fapte,
Nu doar un corolar ci și ecou
Trăirilor firești din miez de noapte.

Și repetat va fi tot ce-i firesc,
Și-ntr-un firescu-ți gând de împlinire,
Lăsându-mi timp mereu să te iubesc,
Iubindu-mă prin simpla ta menire.

duminică, 2 februarie 2020

Evidențe instinctive

Sunt sigur că ți-s formele perfecte,
Că ești chiar pentru Eva un model
Şi-n toată-această lume cu defecte
Cât vei trăi ești frumuseții țel.

Ți-am spus altfel de mult prea multă vreme,
Pe când n-aveam curaj îndeajuns,
Știind că e firesc a mă și teme
De nu pot da la întrebări răspuns.

Acum îți spun... Ideile-s complete,
De așteptat mai au, însă puțin,
Se vor preface grabnic în concrete
Și fi-vor semn că alte vremuri vin.

Privirii mele nu ești îmbrăcată,
Toată te văd, detaliu și-amănunt,
Și nici privirea-n jos nu ți-i lăsată,
Strivită de un gând prea mic, mărunt.

Un tot, întreg, detalii evidente
Cu arcuiri ce n-au nici un cusur,
Pun limitării gravele accente
Ce mă îndeamnă, iarăși, să te fur.

E-același gând, cu-aceleași vechi motive,
Redefinit ca forme ori ca loc
În care evintențe instinctive
Ne vor cuprinde, nopți la rând, în joc.

Coapsele-ți sunt perfectă dăruire
Și drum spre evidențe netezit,
Spre-mpreunări cu rost de împlinire
În pântecu-ți ce-i un altar sfințit.

Toate se văd, nimic nu se ascunde,
Extremul evident te pot numi,
Ce va urma, concret, să se confunde
Cu gându-mi ce urmează-a se-mplini.

sâmbătă, 1 februarie 2020

Conturare de model

În roșu-n toamnă... Ai să-mi fii frumoasă,
O floare în contur desăvârșit
De timp aleasă și de Cer aleasă
Firescului, ca drum, nicicând sfârșit.

Venind din ploi, ori arșițe, de vară,
Cu rostul dat, dar de puțini văzut,
Va fi să-mi fii crâmpei de primăvară
În multe nopți lipsite de trecut.

Sub semnul lor, născându-se visare,
Trăiri de foc te vor redefini,
Numindu-te când miez de întâmplare,
Când mare adevăr ce-i vrut a fi.

Nimicuri vor privi de la fereastră
Trupu-ți de vis, în palme modelat,
Și unduirea-ți devenind măiastră
Într-un concret ce rar este visat.

Va fi o toamnă cum n-a fost să fie,
Cu mari schimbări, prezise de contur,
Când tu, esențială poezie,
Vei ști de ce ți-am spus c-am să te fur.

Ai să-nțelegi și chiar înspre grăbire
Vei fi îndemn izvorâtorul gând
Cu visul tău de rodnică-mplinire
Dorința nemuriri-mi susținând.

Și trupu-ți palmei mele va da semne
Că-nspre firesc e îndemnat, grăbit,
De mult visate definiri solemne
În clar consens cu zboru-n infinit.

Toamna va fi altfel, cumva scânteia
Acelui rug, apoi de foc încins,
Prin care tu, redefinind femeia,
Vei fi un tot ce nu e de învins.