duminică, 31 mai 2020

Oportuna fantezie

Că vrei sau nu, destinul nu se schimbă,
Vom fi câteva zile în alt fel,
Trăirilor ce gândul nu și-l plimbă
După al lumii enervant model.

Te vei numi, fără regret, amantă,
Cu rost de adevăr nepieritor
În viața ce, părând extravagantă,
De ceea ce e-al ei îi este dor.

Altceva n-am putea, nicicum, alege,
Din tot ce-ar fi, să zicem, oportun,
Știind, de fapt, că nimeni nu-nțelege
Ce este, pentru noi, frumos și bun.

Vei fi, în miez de zi și-n miez de noapte,
Pornirea unui drum spre noi urcări,
Prin evidența spuselor ce-n șoapte
Nu se ascund în teama de urmări.

Voind a fi cu totul fantezie,
Și să te știi esență în final,
Mișca-te-va a clipei melodie
Ca să devin un val oprit în mal.

Și-așa, ca val, oprit din a se pierde,
În văluriri și simple risipiri,
Îmi voi lăsa puterea să-ți dezmierde
Trăirea marii tale regăsiri.

Am să mă știu păstrat pe totdeauna
În ceea ce vei face și vei fi,
Și cel ce fi-va umbra ta, într-una,
Reper în tot ce ai a împlini.

Și-ai să mă vrei mereu, și-n amintire
Ai să te vrei să-mi fii continuu dar,
Numită vinovată de-o iubire
Ce nu a fost ca altele-n zadar.

miercuri, 27 mai 2020

Formă de reformă

Sunt singur și ești singură acum,
Nu-mi este bine si nu-ți este bine,
Doar umbrele ne-arată că pe drum
Sunt oameni mulți, așa cum se cuvine.

Motivul tău, oricât îți e știut,
Are ceva ce nu ți se arată,
Din timpul ce normal că e trecut
Și nu se va întoarce niciodată.

Motivul meu, nu cred că pot să-l știu,
Chiar dacă prin urmări îi dau o formă,
Și-mi pare, uneori, că-i prea târziu
A mă lăsa sedus de o reformă.

Totu-i știut, dar totul nu-i chiar tot,
Ne este cunoscută doar urmarea,
Chiar când mai toate ni se par complot,
Găsim de vină, totuși, întâmplarea.

Însă nimic nu e întâmplător,
Nimic n-a fost lipsit de motivare,
Gânduri fugare-având menirea lor
Azi ne seduc și graba lor e mare.

Sunt gândurile noastre care-au stat
Știind că e firesc să mai aștepte,
Clipa în care totu-i acceptat,
Cu tot deplinul drumurilor drepte.

Și-așa suntem, acum, noi doi, aici,
În punctul de extremă cotitură
Înconjurați de tot mai mulți complici,
Având concretul unică măsură.

Concretu-acesta, poate cam banal,
Ne cere făptuirea ca pecete,
Ca viața s-o trăim în mod real,
Și doar trăiri, prin fapte, să ne-mbete.

marți, 26 mai 2020

Prag de rămășag

Încă nu știu de ce nu am curaj
Cuvântul din simțiri să îți vorbească,
Denominând al viselor miraj
Ce omește vrea să se-mplinească.

Eu știu că fug de marile grăbiri
Ca timp să am deplin a le-nțelege,
Însă acum, fug parcă de trăiri,
De mine și de-a vieții, sfântă, lege.

Când te visez ești mugur de chemări
Spre clipa reîntoarcerii din moarte
Lipsită de fireștile-ntrebări
Al drumului ce-i lung și ne desparte.

Și drumul azi ni se arată prag,
Iar depărtarea mare încercare,
Ce pune nonșalantul rămășag
Pe întrebări venite la-ntâmplare.

Când miza e trecutul, un temei
Se vrea ideea lipsei de putință
De-a înțelege minime idei
Ce par a fi procese de conștiință.

De ce nu spun că-n gândul consecvent
Apare ca extremă absolută
Concretizarea-n fapte din prezent
A faptei cu urmare absolută?

E o-ntrebare... N-are un răspuns,
Pare a fi, de multe ori, ispită,
Dar intuiesc un lait motiv ascuns
Ce-n zori de zi o face nelipsită.

Tot ce aș spune vine din simțiri,
Din primul gând al zorilor în ceață,
În care semnul unei mari iubiri
Prinde contur de altă, nouă, viață.

sâmbătă, 23 mai 2020

Concludentul instinctiv

Greu parcă ți se pare să-nțelegi
Că nopților îmi ești întru visare,
Chiar pentru mine nesțiute legi,
Mi te aduc în chip de întrupare.

Și chiar de pare totul ca un joc,
În care adevăru-i doar idee,
Îmi ești motiv de ardere în foc,
De dorul tău, iubita mea femeie.

Adorm sub semnul timpul pierdut,
Dar mi-ai ajuns trezire-n miez de noapte,
Lăsându-mă să văd ce-i de văzut,
În concludentul rost al unei fapte.

Și îmi apari, așa cum nu te știu
Cei care și-ar dori să te vâneze,
Cei care tot gândesc un mai târziu
Când trupu-ți îngeresc să îi distreze.

Nu mi te-ascunzi, nimic n-ai de ascuns,
Te vrei să-mi fii cu totul cunoscută,
Să-mi pot lua cât fi-va de ajuns
În clipa-mi de-nsetare absolută.

Sânii-ți rotunzi îmi sunt prevestitori
Concretului ce-i dat nocturn să fie
Până târziu, spre dimineață-n zori
Redându-ne a vieții bucurie.

Pe coapse mâna-mi, definind motiv,
Atrasă-i de menirea-ți roditoare
Când mă trezesc, de-a dreptul instinctiv
Găsind urmarea prea ispititoare.

Acum nu prea-nțelegi, dar fi-va dat
Ideea concludentă să devină
Într-un concret la împliniri dedat,
Punând accent pe-a zilelor lumină.

sâmbătă, 16 mai 2020

Profundul complementar

Dintr-un neant ce pururi ne ascunde,
Cu totu-ntâmplător ai apărut,
Venind, firește, dintr-al tău trecut,
Printre idei și dezveliri profunde.

Întrezărind o rază de speranță,
Simplul cuvânt a definit idei,
Redând extremităților temei,
Complementare chiar prin cutezanță.

Totul părea de mult în așteptare,
Din vremuri când știam așa puțin
Și nu vedeam furtunile ce vin
Cu semnul lor de mare întrebare.

Mi-am zis că îmi revii din amintire,
Găsindu-te mirărilor motiv,
Prin gândul devenit imperativ
Și dornic de concretă regăsire.

Gându-mi voia alte idei să creadă,
Să te compare n-avea însă cum,
Simțind mirosul lungului tău drum
Ce s-a lăsat, în drumul meu, să cadă.

Așa a fost normal, or să ne spună
Cei care vor fi simpli trecători,
Și cei ce azi sunt mari întrebători
Când soarele vrea zilei să apună.

Puțini vor ști concretele repere
Din adevărul pur, real, concret,
Al faptei ce grăbindu-se încet
Ne-a vrut furați sintagmei efemere.

joi, 14 mai 2020

Complet imperativ

Cuvintele va fi a le-nțelege
Și a-nțelege cât își au motiv
În prea interpretata lumii lege
Văzută ca real imperativ.

Prin fapte, prin noi înșine, vom face
Ceea ce e lumește de făcut,
Eternizând a sufletelor pace
Ca adevăr al altui început.

Dar ce rămâne peste toate trece,
Și trece-va, prin vis, în gândul tău
Ca îndoieli să lași, pe veci, să plece,
Să-ți fie clar ce-i bine și ce-i rău.

În umbrele ce nu sunt la vedere,
Când timpul în tandem îl vom trăi,
Ne vom găsi, având din nou putere
Vieții de-a da conceptul de a fi.

Ce va urma cât toată viața face,
Va face chiar și cerul mai senin,
Redându-ți vrerea de-a rodi o pace
Ca semn de adevăr complet, divin.

luni, 11 mai 2020

Emblematic evident

Ceea ce-ți scriu acum e o scrisoare,
Vreau să-ți fiu, din nou, un vestitor
Al schimbării ce-ți va da valoare
Și un drum deschis spre viitor.

Nu pot să-ți scriu idei întortocheate,
Dar nici detaliul nu-l fac argument,
Ca nu cumva și-acum să pui la spate
Firescul, emblematic, evident.

Tot ți-am spus, și nu ți-am spus în glumă,
Că încerci să urci, însă cobori,
Gândul, ce ți-l cerți, cu greu te-ndrumă
Și, de multe ori, îți dă fiori.

Mereu apar, fără de semn, dileme,
Și la-ntrebări tot vrei să ai răspuns
De ai ajuns să-ți faci mereu probleme
Că timpul nu-ți mai este de ajuns.

La toate astea-ți spun că leac există,
Ți-e dat de mult, e-același și acum,
Însă nu vezi, n-auzi, că el insistă
Să nu îl vezi ca ceață ori ca fum.

În rezumat e simplu, e-o urmare,
Al darului ce-l dai și-ți este dar,
Ca, mai apoi, banala întâmplare
Să-ți fie semn, reper și îndreptar.

Și eu ți-am spus cât de puține fapte
Preschimbă întru tot ce azi e greu,
Prin ceea ce, trăind, în miez de noapte
În care lumea-nseamnă tu și eu.

Ne-avem această viață-n datorie,
Îmi ești datoare și îți sunt dator,
Și n-avem cum altfel s-o vrem să fie,
Cât nu schimbăm al nopților decor.

duminică, 10 mai 2020

Aparent irelevant

De-atâția ani ți-am spus, întotdeauna,
Păstrând aceeași notă de subsol,
Că timpul trece și resimți furtuna
Ce ți-a scăpat de mult de sub control.

Și ți-am mai spus că lumea nu-nțelege
Alte idei ce nu îi sunt în plan,
Idei ce sunt, în omeneasca lege
Ascunse de-al trăirii paravan.

Tot ce-ai să vezi lăsat e la vedere
Dar mult mai mult rămâne nevăzut,
Iar viața, totdeauna, dreptu-și cere
Fără a zice clar ce-i de făcut.

În minte, azi, tot mai puțin încape
Rostul divin al firii omenești
Ce lasă printre degete să scape
Sensul firesc al faptelor firești.

Atâtea argumente se adună
Când gândul e văzut ca decisiv
Să spună care-i calea cea mai bună,
Spre țelui ce-i crezut imperativ.

Dar viața nu-i o carte de citire
În care poți oricând, de vrei, citi
Povești ce se vor face amintire
Când altceva să faci îți vei dori.

Dar e o carte, are teme date,
Cu ecuații simple aparent,
Dar care prin constantele-i ciudate
Au, uneori, final neconcludent.

Aici ești tu acum... Irelevante
Sunt multe ipoteze ce le vezi
Ca ocolite căi sau variante
De-a evita greșeli ce le creezi.

Nota-n subsol a fost, și e, cerință
Contextului lipsit de mari schimbări
Și-n care o stagnantă referință
Naște mereu vetuste întrebări.

Dar tu de vrei, poți scoate la lumină
Dintr-un cotlon în care te-ai ascuns,
Pe tine, cea concretă și divină,
Că tu, doar tu, la toate ești răspuns.

Timpul tot trece, nu mai ai răbdare,
De-aceea îți tot spun și îți repet,
E vremea de-a ieși dintre tipare,
Uitând de orice umbră și regret.

Ți-am spus cândva c-am să te fur o noapte,
Ca să te pierzi de gânduri și idei,
Ca prin pecetea omeneștii fapte
Să te redai realului temei.

Sub cer senin și înstelat, de vară,
Uitând de cei ce vorbe tot refac,
Trecutul ți-l vei pierde ca povară,
Fiindu-ne, pe totdeauna, leac.

Îmi vei fi dar prin dor de dăruire
Și-or să se rupă piedici ce te dor,
Apoi urca-vei trepte de-mplinire,
Fiindu-ți chiar reper de viitor.

luni, 4 mai 2020

Decor de convergențe

Unii îmi spun că sunt un om nebun,
Venind spre tine ca să-ți dau de veste
Că, pentru noi, momentul oportun
E scris, de primul pas, ca și poveste.

Cuvântul de-nceput, grăbit, s-a scris
Când ne priveam, tăcuți, fără motive
De-a vrea să știm de, cumva, n-am omis
Priviri înspre consensuri instinctive.

Și-n mod firesc, lăsându-se furat
De zise, inventate, interese,
Povestea înspre noi s-a avântat,
Fără să spună ce, tăcută, țese.

Ceva ce nu părea de uz comun,
De multe ori firesc în divergențe,
S-a arătat simțirilor tribun,
Accentuând mereu pe convergențe.

Încet, povestea s-a făcut decor,
S-a conturat ca dor și ca dorință
Neacceptând idei de ajutor
Nici omenești procese de consțiintă.

Din întrebări ce-și căutau răspuns
S-a creionat fireasca înteebare
Dacă fugarul timp ne e-ndeajuns
Să-l deslușim, să-l știm cât ni-i de mare?

Cât am putut ți-am spus ce am putut
Să scot de sub idei de bănuială
Măcar nuanța clipei de-nceput
Ce-n felul ei, vei ști, că-ți e loială.

În ziua-n care soarele-n apus
Va sta cu mine trupul să-ți privească,
Să-ți amintești ce totdeauna-m spus
Și cum e dat firesc să se-mplinească.

duminică, 3 mai 2020

Nuanța nopții

Vom face amândoi întâiul pas
Spre un altfel, numit redefinire,
Lăsând ce-a fost, în felul lui rămas
Torționar ideii de iubire.

Dintr-un trecut din care, alungat,
Am reușit să mă salvez pe mine,
Prin tine sunt spre mâine avântat,
Spre împlinirea voilor divine.

Tot din trecut și tu, încet, venind,
Voind să fii un demn de întrebare,
Te-ai împăcat cu rolul suferind,
Ce-ți tot șoptea că nu prea ai scăpare.

Printre urzeli lipsite de motiv,
Ori simple bănuieli exagerate,
Simțiri cu rost firesc, imperativ,
Se vor, în adevăruri, încadrate.

Concretizări cu foarte clar contur,
Prin fapte, și urmări, redefinite,
Prin rostul lor, magnific și matur,
Ne vor deschide drumuri infinite.

Fixați acum de gândul în deșert,
N-avem vederi spre clipa schimbătoare
Ce chiar incertul în preschimbă-n cert
Dând nopții și nuanță și culoare.

Când clar va fi că totul e pornit,
Când se vor rupe lanțurile grele,
Vom ști ce excedente ne-au unit
Ca să ne-avem priviri și înspre stele.

vineri, 1 mai 2020

Părtași cu iarba deasă

Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.

Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.

Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.

Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.

Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.

Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.

Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.

Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.