duminică, 2 februarie 2020

Evidențe instinctive

Sunt sigur că ți-s formele perfecte,
Că ești chiar pentru Eva un model
Şi-n toată-această lume cu defecte
Cât vei trăi ești frumuseții țel.

Ți-am spus altfel de mult prea multă vreme,
Pe când n-aveam curaj îndeajuns,
Știind că e firesc a mă și teme
De nu pot da la întrebări răspuns.

Acum îți spun... Ideile-s complete,
De așteptat mai au, însă puțin,
Se vor preface grabnic în concrete
Și fi-vor semn că alte vremuri vin.

Privirii mele nu ești îmbrăcată,
Toată te văd, detaliu și-amănunt,
Și nici privirea-n jos nu ți-i lăsată,
Strivită de un gând prea mic, mărunt.

Un tot, întreg, detalii evidente
Cu arcuiri ce n-au nici un cusur,
Pun limitării gravele accente
Ce mă îndeamnă, iarăși, să te fur.

E-același gând, cu-aceleași vechi motive,
Redefinit ca forme ori ca loc
În care evintențe instinctive
Ne vor cuprinde, nopți la rând, în joc.

Coapsele-ți sunt perfectă dăruire
Și drum spre evidențe netezit,
Spre-mpreunări cu rost de împlinire
În pântecu-ți ce-i un altar sfințit.

Toate se văd, nimic nu se ascunde,
Extremul evident te pot numi,
Ce va urma, concret, să se confunde
Cu gându-mi ce urmează-a se-mplini.

Niciun comentariu: