Noaptea ca motiv

De-aş fi cu tine în această noapte,
Fără să dorm aş crede că-s în vis,
Făptuitor al omeneştii fapte
Ce drum ne-ar fi, deschis, spre paradis.

Numai noi doi şi noaptea-ntunecată
Ar şti cum tu mi-ai fi şi eu ţi-aş fi,
Doi însetaţi de viaţa-adevărată
Ce pot iubi, putându-se iubi.

Mi-a fi dorinţă şi ţi-aş fi dorinţă,
Şi leac s-ar face gândul de-a fi dar,
Hotărâtoare formă de credinţă
Împotrivită trecerii-n zadar.

M-ai dojeni să caut înspre grabă
Spre pasul ce ar fi un început,
Ca nu cumva un gând aflat în treabă
Să fie plata timpului pierdut.

Şi n-aş găsi opririlor motive,
Cum nici oprit, să reîncep, n-aş fi,
Mânat de adevăruri instinctive,
Spre ceea ce ni-i dat a împlini.

Când vorbele-ţi, şoptite, fără vină,
Mi se vor da cu rost de vis real,
Drumul va fi întors către lumină
Şi viaţa pe făgaşul ei normal.

Un drum, alt drum, pornit spre nemurire
Din tine va începe, plămădit
De întâmplarea ce, părând pornire,
Va fi aşa cum ni-i, de mult, sortit.

Oportuna fantezie

Că vrei sau nu, destinul nu se schimbă,
Vom fi câteva zile în alt fel,
Trăirilor ce gândul nu și-l plimbă
După al lumii enervant model.

Te vei numi, fără regret, amantă,
Cu rost de adevăr nepieritor
În viața ce, părând extravagantă,
De ceea ce e-al ei îi este dor.

Altceva n-am putea, nicicum, alege,
Din tot ce-ar fi, să zicem, oportun,
Știind, de fapt, că nimeni nu-nțelege
Ce este, pentru noi, frumos și bun.

Vei fi, în miez de zi și-n miez de noapte,
Pornirea unui drum spre noi urcări,
Prin evidența spuselor ce-n șoapte
Nu se ascund în teama de urmări.

Voind a fi cu totul fantezie,
Și să te știi esență în final,
Mișca-te-va a clipei melodie
Ca să devin un val oprit în mal.

Și-așa, ca val, oprit din a se pierde,
În văluriri și simple risipiri,
Îmi voi lăsa puterea să-ți dezmierde
Trăirea marii tale regăsiri.

Am să mă știu păstrat pe totdeauna
În ceea ce vei face și vei fi,
Și cel ce fi-va umbra ta, într-una,
Reper în tot ce ai a împlini.

Și-ai să mă vrei mereu, și-n amintire
Ai să te vrei să-mi fii continuu dar,
Numită vinovată de-o iubire
Ce nu a fost ca altele-n zadar.

Formă de reformă

Sunt singur și ești singură acum,
Nu-mi este bine si nu-ți este bine,
Doar umbrele ne-arată că pe drum
Sunt oameni mulți, așa cum se cuvine.

Motivul tău, oricât îți e știut,
Are ceva ce nu ți se arată,
Din timpul ce normal că e trecut
Și nu se va întoarce niciodată.

Motivul meu, nu cred că pot să-l știu,
Chiar dacă prin urmări îi dau o formă,
Și-mi pare, uneori, că-i prea târziu
A mă lăsa sedus de o reformă.

Totu-i știut, dar totul nu-i chiar tot,
Ne este cunoscută doar urmarea,
Chiar când mai toate ni se par complot,
Găsim de vină, totuși, întâmplarea.

Însă nimic nu e întâmplător,
Nimic n-a fost lipsit de motivare,
Gânduri fugare-având menirea lor
Azi ne seduc și graba lor e mare.

Sunt gândurile noastre care-au stat
Știind că e firesc să mai aștepte,
Clipa în care totu-i acceptat,
Cu tot deplinul drumurilor drepte.

Și-așa suntem, acum, noi doi, aici,
În punctul de extremă cotitură
Înconjurați de tot mai mulți complici,
Având concretul unică măsură.

Concretu-acesta, poate cam banal,
Ne cere făptuirea ca pecete,
Ca viața s-o trăim în mod real,
Și doar trăiri, prin fapte, să ne-mbete.

Prag de rămășag

Încă nu știu de ce nu am curaj
Cuvântul din simțiri să îți vorbească,
Denominând al viselor miraj
Ce omește vrea să se-mplinească.

Eu știu că fug de marile grăbiri
Ca timp să am deplin a le-nțelege,
Însă acum, fug parcă de trăiri,
De mine și de-a vieții, sfântă, lege.

Când te visez ești mugur de chemări
Spre clipa reîntoarcerii din moarte
Lipsită de fireștile-ntrebări
Al drumului ce-i lung și ne desparte.

Și drumul azi ni se arată prag,
Iar depărtarea mare încercare,
Ce pune nonșalantul rămășag
Pe întrebări venite la-ntâmplare.

Când miza e trecutul, un temei
Se vrea ideea lipsei de putință
De-a înțelege minime idei
Ce par a fi procese de conștiință.

De ce nu spun că-n gândul consecvent
Apare ca extremă absolută
Concretizarea-n fapte din prezent
A faptei cu urmare absolută?

E o-ntrebare... N-are un răspuns,
Pare a fi, de multe ori, ispită,
Dar intuiesc un lait motiv ascuns
Ce-n zori de zi o face nelipsită.

Tot ce aș spune vine din simțiri,
Din primul gând al zorilor în ceață,
În care semnul unei mari iubiri
Prinde contur de altă, nouă, viață.

Concludentul instinctiv

Greu parcă ți se pare să-nțelegi
Că nopților îmi ești întru visare,
Chiar pentru mine nesțiute legi,
Mi te aduc în chip de întrupare.

Și chiar de pare totul ca un joc,
În care adevăru-i doar idee,
Îmi ești motiv de ardere în foc,
De dorul tău, iubita mea femeie.

Adorm sub semnul timpul pierdut,
Dar mi-ai ajuns trezire-n miez de noapte,
Lăsându-mă să văd ce-i de văzut,
În concludentul rost al unei fapte.

Și îmi apari, așa cum nu te știu
Cei care și-ar dori să te vâneze,
Cei care tot gândesc un mai târziu
Când trupu-ți îngeresc să îi distreze.

Nu mi te-ascunzi, nimic n-ai de ascuns,
Te vrei să-mi fii cu totul cunoscută,
Să-mi pot lua cât fi-va de ajuns
În clipa-mi de-nsetare absolută.

Sânii-ți rotunzi îmi sunt prevestitori
Concretului ce-i dat nocturn să fie
Până târziu, spre dimineață-n zori
Redându-ne a vieții bucurie.

Pe coapse mâna-mi, definind motiv,
Atrasă-i de menirea-ți roditoare
Când mă trezesc, de-a dreptul instinctiv
Găsind urmarea prea ispititoare.

Acum nu prea-nțelegi, dar fi-va dat
Ideea concludentă să devină
Într-un concret la împliniri dedat,
Punând accent pe-a zilelor lumină.

Profundul complementar

Dintr-un neant ce pururi ne ascunde,
Cu totu-ntâmplător ai apărut,
Venind, firește, dintr-al tău trecut,
Printre idei și dezveliri profunde.

Întrezărind o rază de speranță,
Simplul cuvânt a definit idei,
Redând extremităților temei,
Complementare chiar prin cutezanță.

Totul părea de mult în așteptare,
Din vremuri când știam așa puțin
Și nu vedeam furtunile ce vin
Cu semnul lor de mare întrebare.

Mi-am zis că îmi revii din amintire,
Găsindu-te mirărilor motiv,
Prin gândul devenit imperativ
Și dornic de concretă regăsire.

Gându-mi voia alte idei să creadă,
Să te compare n-avea însă cum,
Simțind mirosul lungului tău drum
Ce s-a lăsat, în drumul meu, să cadă.

Așa a fost normal, or să ne spună
Cei care vor fi simpli trecători,
Și cei ce azi sunt mari întrebători
Când soarele vrea zilei să apună.

Puțini vor ști concretele repere
Din adevărul pur, real, concret,
Al faptei ce grăbindu-se încet
Ne-a vrut furați sintagmei efemere.

Complet imperativ

Cuvintele va fi a le-nțelege
Și a-nțelege cât își au motiv
În prea interpretata lumii lege
Văzută ca real imperativ.

Prin fapte, prin noi înșine, vom face
Ceea ce e lumește de făcut,
Eternizând a sufletelor pace
Ca adevăr al altui început.

Dar ce rămâne peste toate trece,
Și trece-va, prin vis, în gândul tău
Ca îndoieli să lași, pe veci, să plece,
Să-ți fie clar ce-i bine și ce-i rău.

În umbrele ce nu sunt la vedere,
Când timpul în tandem îl vom trăi,
Ne vom găsi, având din nou putere
Vieții de-a da conceptul de a fi.

Ce va urma cât toată viața face,
Va face chiar și cerul mai senin,
Redându-ți vrerea de-a rodi o pace
Ca semn de adevăr complet, divin.