N-avem ce zice și n-avem ce face,
Trăim cu dor de alte amintiri,
Cu rostul unor noi înfăptuiri
De mari dorințe cu-al rol de pace.
Mă năpădesc idei, ca și pe tine
Și un definitoriu gând concret,
Ca mare îndoială și regret
Că timpul să se treacă nu s-abține.
A fost real, a fost, nu doar o dată,
Să fim dorinței noi împlinitori,
Uitând demult trecutele erori,
Simțindu-ne că viața ni-i redată.
Mi-ai fost chemare fără de oprire,
Și poate chiar cum eu nu am crezut,
Lăsându-mă cu totul cunoscut,
De pântecu-ți vestit de-a mea pornire.
Visele vin și pun accent pe noapte,
Făcându-mă să cred că te zăresc,
În clar consens cu gândul omenesc,
Printre idei ce ți le știu din fapte.
Sânii-ți mi-au dat pornirea îndrăzneață
De-a învăța să nu-mi găsesc motiv,
Ferindu-mă de rostul creativ
Al clipelor ce-aduc trăirea-n față.
Printre idei, puțin sau mult impuse,
Dorințelor le-am fost extrem model,
Și ne-am lăsat plăcerii ca prin el
S-avem trăiri de vremuri noi seduse.
Prea grea îmi e tăcerea și n-am pace,
Sunt compleșit de multe amintiri,
Mi-e dor de-acele clipe ce-n rostiri
Mi-erau îndemn de-a tace și a face...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu