Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.
Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.
Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.
Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.
Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.
Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.
Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.
Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.
În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu