Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.
Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.
Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.
Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.
Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.
Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.
Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.
Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.
Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.
Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu